Ea răspunse că a auzit o bubuitură și crede că a venit revoluția.

Ea le răspunse că afară, chiar după colț, era o petrecere. Această comedie mi s-a părut amuzantă datorită faptului că Leonida și Efimița credeau că se petrece un lucru mare, dar de fapt era unul mic, precum slujnica Safta.

Inainte de a confirma te rugam sa mai petreci 20 de secunde revizuindu-l.

Intr-o casă de mahala bucureşteană, seara, conul Leonida şi coana Efimiţa, stăteau de vorbă la masă.

Lampa de gaz de pe masă lumina odaia modestă, cele două paturi, scaunele din jurul mesei. Conul Leonida îi povestea consoartei sale despre cum au trăit el şi prima lui nevastă evenimentele din februarie 1866, când a fost răsturnat de pe tron domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Aflând din ziarul “Aurora democratică” despre eveniment, s-au gătit degrabă şi au plecat la revoluție, în centrul oraşului.

Acolo era lume multă, muzici, strigăte, steaguri, iar asta a ţinut trei saptămâni.

După un timp cei doi hotărâră să se culce, că era trecut de douăsprezece.

”Miţa” şi ”bobocul”, cum se alintau ei unul pe altul, mai schimbară câteva vorbe înainte de a adormi.

Conul Leonida o întrebă pe coana Efimiţa dacă a chemat servitoarea dimineaţă să facă focul devreme, apoi îi explică, tot după capul lui, ce procopseală e cu republica: nu mai plăteşte nimenea bir (), pentru ca nimeni să nu mai aibă dreptul să-şi plătească datoriile(! Efimiţa, pe bună dreptate, întrebă de ce nu se face atunci mai repede republică, dar află de la bobocul că nu vor reacţionarii.

Iar la întrebarea de unde se vor plăti lefurile dacă nu mai plăteşte nimeni impozite, află că asta este treaba statului… După ce un ceas din apropiere vesti ora unu din noapte, se auziră încet, apoi tot mai tare, focuri de armă şi chiote.

Coana Efimiţa sări din pat se duse la fereastră şi la uşă, dar cum nu mai auzi nimic se închină şi se culcă la loc, crezând că a visat.